Când eram mică aveam bunul/prostul obicei de a mă pierde în gânduri. Ce pot să fac? M-a făcut mama visătoare/filozoafă şi nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la altceva… chiar şi atunci când cineva vorbea cu mine. Cred că asta o făceam oricum toţi când eram mici… fapt accentuat de orele care ne plictiseau la şcoală, mai mult ca sigur! 🙂 Până în facultate m-am dus cu chestia asta (că na tot şcoală era) şi mă trezeam dintr-o dată că toată lumea scrie numai eu mă uit la pereţi. Când eram mică cred că eram mai puţin evidentă… deşi un exemplu îmi vine în minte cu stăruinţă:
Nu mai ştiu exact câţi ani aveam, dar eram cu ai mei la mare şi eram destul de bătută în cap cât să visez şi să delirez la gândurile mele toată ziua… într-o zi când ne întorceam de la plajă eram foarte prinsă în gândurile mele deosebit de serioase şi m-am hotărât apparently să trec strada… prin faţa unei maşini! HAOS! N-am păţit nimic! Şi mama nervoasă îmi zice Ce faci??? Visezi??? Păi, cam asta făceam!
În lumea agitată în care trăim se poartă pierdutul în gânduri în variantă modernă… când cineva vorbeşte prea mult sau prea prost pentru inteligenţa ta spirituală, te pierzi în gânduri şi în vise… până te întreabă ceva şi atunci ai dat de dracu! Dacă ai tupeu maxim, măcar joacă-te pe telefon să ştie omul că nu asculţi ce zice! 😀
Leave a Reply