O menţiune, înainte de toate: Aș scrie și despre ce se întâmplă acum în lume, dar cred că uneori mai trebuie să mai citim/scriem și altceva. Viaţa nu stă pe loc, chiar dacă momentan așa pare. Poate într-o zi voi scrie mai mult, dar azi nu e ziua aia.
Azi ne întoarcem la copilărie, din nou 🙂 că îmi place mie mult să scriu amintiri din copilărie, mai ales cele din vacanţele de vară și iarnă de la bunicii din Bihor.
Întotdeauna mi s-a părut fascinant faptul că prin spatele grădinilor din satul bunicilor trece Crișul Pietros. Aveam loc de scăldat vara, loc de pescuit pentru tata, loc de trecut în drum spre terenurile agricole și spre pădure, moment de amuzament și/sau de frică, mai ales atunci când trecerea era făcută în vârful carului tras de vaci… Poate ar trebui să scriu și despre asta un articol, dar să revenim la spălatul hainelor 🙂
Bunica avea o mașină de spălat mică, veche, manuală… Cine are vârsta necesară își mai amintește cu siguranţă cel puţin perioada în care la magazin aveai de ales între detergentul manual și cel automat, dacă nu chiar mașinile înguste care făceau doar jumătate din treaba 🙂
Așa și mașina de spălat a bunicii făcea jumătate de treabă: partea cu spălatul, adică săpuneala strașnică făcută cu săpun de casă, desigur. După care urma partea mea preferată (și probabil cea mai puţin preferată a bunicii) a zilei de sâmbătă: spălatul hainelor la criș.
Așadar, după ce erau bine săpunite și zăpăcite hainele în mașina de spălat, erau așezate claie peste grămadă în roabă (în care era pusă în prealabil o prelată, pentru că, deh, bunicul mai căra cu roaba respectivă și pietre, nisip, saci cu diverse, gunoi etc.). Și porneam apoi pe lângă casă până la criș.
La câţiva pași de casă, la Crișul Pietros, găseam de fiecare dată aceleași pietre mari… Erau pietre dedicate spălatului la criș, așa că nimeni nu le muta de acolo 🙂 toate gospodinele le știau, le împărţeau dacă ajungeau mai multe la criș în același timp… Era o treabă a comunităţii cum ar veni. Pe pietrele respective gospodinele puneau rufele rând pe rând, sucite bine, după ce le dădeau înainte prin apa rece a crișului, pentru a fi bătute bine cu maiul (este un instrument dintr-o bucată de lemn, care arată ca o lopăţică cu coadă scurtă). Acţiunea de a bate hainele scotea până și ultima suflare de săpun din ele și erau astfel clătite, numai bune de întins la soare.
Bucuria mea mare de copil mic stătea în faptul că primeam și eu un mai mic și permisiunea de a bate cu el hainele mici, ca batiste, șosete și chiloţi. Ceea ce pentru bunica sigur nu era motiv de distracţie (să stea aplecată câteva ore până clătea toate hainele unei familii extinse) pentru mine era un moment de distracţie al săptămânii și mai ales un moment de a arăta că și eu pot! Și așteptam cu interes momentul când creșteam suficient cât să primesc haine mai mari și mai greu de bătut. Dar momentul nu a venit, pentru că a venit mașina de spălat automată 🙂
Era mândria mea cea mai mare de copil să pot face ce făcea bunica, să o ajut, să pot și eu… Iar spălatul hainelor la criș era pe lista mea de activităţi musai 🙂 la fel era și mulsul vacilor, dar despre asta mai multe într-un articol viitor.
Leave a Reply