Mai puțin femeie, mai puțin mamă…

Ca adeptă a lucrurilor naturale, și nașterea mi s-a părut mereu că e musai să fie una normală, adică naturală, nu printr-o operație majoră. Cum în sarcina cu Alexandru nu a fost cazul, din cauza unei probleme medicale, am fost nevoită să accept cezariana. Și nu mi-a fost deloc ușor, deși îmi spuneam mereu că, dacă va fi cazul, dacă va fi o urgență medicală, voi accepta și această operație ca formă de naștere. N-am acceptat-o complet de fapt niciodată. Am plâns o oră în mașină în fața cabinetului medical după ce am făcut programarea pentru operație, dar m-am bucurat că cel puțin Alexandru și-a ales singur ziua de naștere și a venit cu o zi înaintea datei la care eram programată. 🙂

Chiar și așa, după nașterea lui, m-am simțit mereu mai puțin mamă. Mi se părea impropriu să spun „am născut”, pentru că nu puteam să-i atribui corpului meu niciun fel de contribuție în procesul nașterii… Eu doar am stat acolo întinsă și altcineva a scos copilul pe care eu trebuia să-l nasc. Știu că sunt depresiv. Așa a și fost. La 2 ani și un pic de atunci, îmi dau seama că multe din supărările și frustrările mele de atunci, pe care nici eu nu le înțelegeam, dar mai ceilalți, erau legate de faptul că mă simțeam mai puțin femeie și mai puțin mamă după nașterea prin cezariană…

Nu mi-am privit burta și locul cu operația foarte mult timp. Efectiv nici nu puteam să privesc cicatricea, pentru că, și după ce s-a întâmplat totul, nu-mi venea să accept ideea că am fost operată pentru a aduce pe lume un copil. Mi se părea ceva îngrozitor. Eram ultra-geloasă pe femeile pe care le auzeam povestind că au născut natural (chiar și pe cele care aveau parte de o naștere grea, de un travaliu lung și dureros, de epiziotomii și câte și mai câte) și le țineam morală celor care spuneau că vor cezariană, chiar dacă nu au indicație pentru operație, pentru că nu era forma normală de a naște și pentru că, până la urmă, era totuși vorba de a alege o operație majoră, cu riscurile ei, cu recuperare post-operatorie etc.

Mi-am dorit enorm ca a doua sarcină să se încheie cu NVDC (naștere vaginală după cezariană). Știam toate riscurile, dar și toate beneficiile și de data asta, în sarcina cu Ana-Maria, nici nu mai aveam vreo problemă medicală care să fie indicație pentru cezariană. Și cu toate astea, nici de data asta nu a fost să fie. Și cu toate astea, mă simt femeie și mă simt mamă mai mult decât oricând, după două operații de cezariană. Nu sunt mândră de ele, dar sunt mândră de cei doi copii frumoși care au rezultat în urma lor.

Nu pot să spun că am lucrat cu mine ca să accept o a doua cezariană. Dar, știind riscurile pe care le implică NVDC, mi-am spus de la început că dacă medicul meu zice că trebuie să fac cezariană, atunci aia e și o accept pentru că nu vreau să-mi pun viața în pericol sau să risc să-mi pierd copilul. Nu mi-a spus că trebuie să fac cezariană. Am dus sarcina până la final… deja simțeam că sunt gravidă de prea mult timp 🙂 Am făcut programarea pentru internare la spital în vederea declanșării nașterii (într-un fel sau altul, decolare de membrane sau alte soluții, dacă erau posibile), dar, ca și fratele ei, Ana a decis că vrea să mergem la spital în noaptea de dinainte.

Aveam niște dureri groaznice și nu dormisem deloc, nu mâncasem nimic, trăiam doar cu apă și respirații profunde. Colul era doar puțin moale, iar contracțiile pe care eu le simțeam nu aveau niciun efect asupra coborârii bebelușului. Erau doar dureri ritmice, dar pe care nici CTG-ul nu le considera a fi contracții. Așa am stat până dimineață, când am intrat în operație. Și am simțit atunci, cum simt și acum, că iau decizia împăcată cu mine și cu corpul meu. Bebelușa nu putea să coboare pentru că avea dublă circulară de cordon. Lichidul amniotic era verde. Cred că aș mai fi putut aștepta mult și bine și nu ar fi devenit contracțiile mai eficiente în coborârea ei, ci doar mai obositoare pentru mine, iar când am aflat și de lichidul verde, mi-am dat seama că o așteptare mai lungă nu ar fi făcut altceva decât mai mult rău.

Deși nu mi-a fost dor de sala aia de operație și de toate procedeele de dinainte, din timpul și de după operație, pe care le știam deja prea bine, m-am simțit împăcată cu mine. Am simțit că am născut, că am luat cea mai bună decizie pentru venirea pe lume a bebelușei, am simțit că sunt mamă a doua oară și că cel mai important lucru era ca eu și Ana-Maria să ajungem acasă sănătoase și să ne începem viața de familie în 4.

12 likes
Prev post: L-am pierdut pe bebe2, dar am trăit prin el și apoi prin ea

Related posts

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre mine

Hello! Numele meu este Roxana Costea... obviously :) Sunt soție și mamă, pasionată de marketing, muzică, literatură și, obviously again, de scris. Bine ai venit! Read More

Categorii
Facebook