Când intru acum în baia unde am văzut prima dată sângerarea, am un oarecare tremur. Nu știu dacă voi putea păși vreodată acolo fără să mă gândesc la ziua aia în care a început să se termine ceea ce am numit bebe2. Eram însărcinată în doar câteva săptămâni. Ceea ce ziua era doar un pic de sângerare, seara s-a transformat în dureri și scurgeri abundente și într-un sentiment tot mai clar că ceea ce tot simțisem că nu era în regulă, era chiar așa…
Sarcina se oprise din evoluție. Au urmat zile tare ciudate. Așteptam să se elimine sarcina. Nu știu cum sună asta pentru cineva, dar pentru mine, să scriu asta, mi se pare ceva îngrozitor, pentru că așa se și simțea, ca și cum așteptam o moarte. Am ajuns la spital până la urmă, pentru că nu se eliminase sarcina și deja puteam ajunge la infecții și alte probleme. Asistenta care îmi recolta sânge pentru analize m-a întrebat dacă este vorba de chiuretaj la cerere sau de sarcină oprită din evoluție. Cred că am râs și apoi i-am spus că s-a oprit sarcina din evoluție. Nu știu de ce am râs. Pentru că în mine simțeam că se rupe o lume și că nu mă poate întreba așa cu nonșalanță dacă asta e alegerea mea… De ce aș alege așa ceva? Știu că sunt femei care fac avorturi la cerere, dar pentru mine era altceva. Ciudat e că în același timp mă simțeam ușurată. Poate de asta am râs. Eram ușurată pentru că aveam o concluzie la toate senzațiile mele de până atunci că ceva nu e chiar în regulă.
Dacă nu îl aveam pe Alexandru, nu știu cum aș fi putut trece peste acest moment. Dar el nu știa că mama lui a încercat să-i aducă un frate sau o soră pe lume și nu a reușit. Pentru el era important să ne jucăm, să ne plimbăm, să mâncăm și să dormim mai departe, exact așa cum era obișnuit. Și, Doamne, ce bine a fost așa. El m-a salvat de niște gânduri cărora nu puteam să le permit să mă cuprindă. Aveam deja un copil de crescut, nu puteam să mă las trasă în vârtejul de sentimente pe care le aveam legate de faptul că îl pierdeam pe al doilea… sau de gândul că poate nu voi mai reuși să mai strâng la piept un alt bebeluș… sau toate gândurile care îmi veneau în cap legat de ce am făcut de am ajuns să pierd un bebe… Mă mustram pentru absolut orice.
Și a venit pandemia. Și am zis că nu mai încercăm, că nu e o perioadă bună de umblat la controale și analize…
Dar după două luni, ea deja se cuibărise în burtică… Ea, a doua mea dovadă că bebelușii vin când trebuie să vină, nu când vrem noi… Și așa cum am simțit mereu că ceva nu e în regulă cu bebe2, am simțit de la început că e EA, nu el, că atunci când vorbesc despre bebe din burtică trebuie să o fac la feminin. Nu am spus nimănui de data asta. Era un secret așa simpatic între noi, doi soți, și în mine un sentiment că de data asta e ok – deși de fiecare dată când mergeam la toaletă și mai ales când foloseam acea baie, aveam un nod în gât și mă rugam să fie totul în regulă. Am spus tuturor abia atunci când și ecograful a putut să-mi confirme ceea ce simțeam deja – că urma să o cunoaștem pe Ana-Maria.
A fost o sarcină lungă și obositoare, mai ales din cauză că Alexandru continua să se comporte ca și cum burta lui mami nu îl incomoda în diverse acțiuni… mă incomoda doar pe mine tot mai mult 🙂 Dar nu conta asta neapărat. Aveam zile când eram extrem de obosită și zile în care îl luam pe sus, peste burtă, de parcă ar fi avut doar câteva kilograme. Burta a fost mai mare ca la prima sarcină, mișcările bebelușei mai pronunțate (uneori chiar dureroase), iar termenul… să zicem că a fost la limita superioară a tuturor superiorităților 🙂 La fel ca la prima sarcină, mi-am dorit enorm să pot naște natural. De data asta ar fi fost vorba de NVDC, având deja cezariana prin care s-a născut Alexandru, dar nu a fost să fie.
Când a venit ea pe lume oricum nu a mai contat nimic. Voiam doar să ajung cu ea acasă de la spital și să începem acomodarea la viața în 4, pe care mi-am dorit-o atât de mult și pe care credeam că am pierdut-o atunci cu bebe2.
A trecut un an de când l-am pierdut pe bebe2 și mă întreb mereu ce ar fi fost dacă sau de ce e a fost așa… Mă întreb, când intru în baia aia, dacă eu sunt bine când ies de acolo și fizic și nu numai atât. Alexandru și Ana-Maria m-au salvat de mine însămi și de ce aș fi putut simți și nu știu cum le voi putea mulțumi.
Leave a Reply