Ești o bombă cu ceas sau cum să nu vorbești cu o femeie însărcinată

Pe vremea când eram însărcinată cu Alexandru nu prea scriam pe blog, dar mi se pare că atâtea lucruri s-au întâmplat atunci și de atunci, că ar fi bine să le scriu acum, chiar dacă mai târziu, pentru a-mi rămâne învățătură de minte multe dintre ele și/sau poate sunt utile și pentru cine mai poposește pe aici.

Așadar, când am constatat că eram însărcinată, am apelat imediat la o doctoriță ultra-recomandată din Timișoara. Aveam și prietene care mergeau la ea, știam că e faină, că susține nașterea naturală etc. Toate bune, clar. La prima consultație a fost super de treabă, mi-a vorbit foarte frumos, totul a fost minunat. Ce a urmat a fost… cel puțin de zici că era cu totul altă persoană.

Nu mă înțelegeți greșit… Sunt genul de persoană care așteaptă de la un medic să-i spună realist cum stau lucrurile. Nu mergeam la ea ca să îmbrace aspectele negative în haine pozitive sau ca să mă ducă cu zăhărelul, ci ca să știu că eu și copilul suntem bine… Nu eram chiar 100% bine, pentru că aveam placenta praevia – o condiție medicală în care placenta acoperă parțial sau total colul uterin. O condiție destul de rară pentru prima sarcină, care are ca factori favorizanți tot felul de chestii care nu aveau nicio legătură cu mine, deci pur și simplu nu aveam o explicație pentru care am ajuns așa…

„Vai de mine! Ce e cu placenta asta aici?” – Așa mi-a spus diagnosticul… Termeni medicali complecși de-a dreptul… Dacă nu-mi scria pe foaia cu ecografia ce am, cam asta era ce știam eu că am… O placentă „aici”.

„Ce ghinion fantastic să ai la prima sarcină.” – Am citit ulterior pe internet de ce apare și cum apare această condiție, pentru că de la ea știam doar că am un „ghinion fantastic” și atât…

Următoarele vizite la ea au fost și mai jalnice, dar a fost bine că m-am deșteptat rapid și am schimbat medicul!

„Ești o bombă cu ceas! Un pericol pentru tine, dar și pentru noi, personalul medical!” – Așa a început să-mi explice ea cum că trebuie să mă programeze de pe acum la cezariană, deși mai aveam de dus jumătate de sarcină, pe motiv că dacă intru în travaliu pot apărea complicații, mai multe pentru ei, personalul medical, dar și pentru mine… Discuția a continuat cu recomandarea de a mă interna de la 30 săptămâni, pentru că nu avea încredere că stau cuminte acasă și… mna… puteam să explodez.

La finalul controlului a fost așa:

Ea: Să mă suni dacă sângerezi! 

Eu: Bine. Îmi dai numărul tău de telefon? 

Ea (dându-și ochii peste cap): Dar să nu mă suni pentru orice prostie! 

Eu: Tocmai ai zis să te sun dacă sângerez… 

Și a fost ultima dată când m-a văzut! Și probabil că pentru ea nu a contat, că știu că are o tonă de paciente, nu de alta dar mă tot întreba de fiecare dată dacă am mai fost la ea, dar pentru mine a contat enorm să găsesc apoi un medic care să vorbească normal cu mine, nu frumos, ci normal! Bine, am găsit unul care vorbea și frumos, dar la așa experiență mă mulțumeam și cu normal. Adică să-mi expună problemele medicale și riscurile la care să mă aștept într-un mod pe înțelesul meu, fără să dramatizeze sau să aibă comportamente aiuritoare față de o femeie care e însărcinată pentru prima dată și nu știe ce e aia placenta praevia și ce i se va întâmpla. Să mai zic ceva de empatie? Deși nu era necesară, realismul ar fi fost suficient… Dar ca medic în această specializare, cred că ai nevoie și de puțină empatie față de o femeie care trece prima dată printr-o sarcină și aia cu probleme… Să mai zic și de faptul că aleargă hormonii prin ea care încotro? Neah, empatia e pentru fraieri.

Norocul meu că am găsit un medic care să fie exact așa cum nu a fost ea. Ghinionul meu că placenta nu a vrut să urce cu creșterea uterului și tot a fost musai cezariana. Dar nu m-am internat la 30 săptămâni, nu am explodat, deși am ajuns să sângerez noaptea, nu a fost grav, și Alexandru a venit pe lume când și-a dorit el, chiar dacă nu natural, cu o noapte înaintea zilei în care eram programată la cezariană.