De ce bunica probabil nu a suferit de depresie postnatală

Pentru că avea o gospodărie de dus în spate, animale de hrănit, câmpuri de semănat și multe altele și nu avea vreme, în mare parte… DAR… Înainte să fiu însărcinată credeam cu tărie că depresia postnatală e o prostie inventată, că e totul în capul mamelor și că pur și simplu nu e ceva real. După mai bine de un an de când am născut, văd lucrurile total altfel. Cred că în sinea noastră, noi toate suferim un fel de click mental după naștere, că e depresie în toată regula sau că e un cocktail hormonal deosebit de puternic, nu mă pot pronunța pentru toate mamele, nu cred că mă pot pronunța nici pentru mine… Ideea e că ceva în interiorul nostru se întâmplă.

Cum am ratat venirea toamnei

Alexandru s-a născut la început de octombrie. Fix în momentul ăla magic în care se schimbă culoarea frunzelor, începe un vânt plăcut și răcoros și totuși e destul de cald să stai afară mare parte din zi, pe o bancă, în parc, la soare. Doar că eu eram la spital. Și apoi acasă. Cu un copil care nu voia să plece de la sân și un corp care trecea prin tot felul de dureri, de la operație, la sâni, nici nu mai știu. Ideea e că prima mea plimbare serioasă afară s-a lăsat cu o tristețe enormă. Totul era atât de schimbat, că venise toamna, încât îmi venea să plâng. Și am plâns! Am plâns pentru că stătusem atât închisă în casă, încât aveam impresia că am ratat venirea toamnei. Și poate părea o idioțenie, dar ghiveciul de hormoni care alerga prin mine mă făcea deseori să plâng din tot felul de chestii din astea „serioase.”

De ce a apărut acum depresia postnatală

În trecut, depresia postnatală nu era mare lucru. De fapt, aproape că nu era deloc. Nimeni nu vorbea despre cum se schimbă corpul unei femei, dar și mintea ei, după naștere. Sau chiar dacă vorbeau despre asta, nu acordau o atenție deosebită frustrării, tristeții sau furiei care apar după naștere, toate izvorâte din același amestec de hormoni care nu își găsesc locul și aleargă peste tot până să se liniștească, moment în care proaspăta mămică își amintește probabil că este și femeie, că este totuși tot ea, cea de dinainte de naștere, doar cu câteva modificări și cu un pui de om în brațe.

Există un vechi proverb african se pare care aproximativ explică tot: „It takes a village to raise a baby.” În trecut, copiii nu plecau prea departe de casă, ba mai mult locuiau cu părinții până la adânci bătrâneți, continuând familia începută de aceștia prin propria lor familie. Așa era viața la sat. Nu fugeai repede să te muți cu iubitul/iubita în chirie, ci te căsătoreai acasă și copiii erau pe lângă părinți și bunici mereu. That was the village raising the baby. Erau generații combinate care își aduceau contribuția la creșterea copilului și cred că era un lucru minunat. Era minunat să ai lângă tine mama, mătușa, bunica și toate celelalte mame din familie care puteau să-ți dea puțin din experiența lor, care puteau prelua din treburile casnice, care puteau uneori veghea și copilul pentru ca mama să-și poată reveni cu picioarele pe pământ mai repede.

Din păcate, pentru generația noastră, lucrul acesta nu mai e valabil. Pentru că fugim departe de rădăcinile noastre, pentru că alergăm după alte idealuri, ca mai apoi să aflăm ce e mai important de construit în viață. Din păcate, ne adâncim în singurătate încercând să avem totul. Și singurătatea nu vine numai din separarea de familie, ci și din modul diferit în care creștem împreună cu rudele și prietenii noștri de aceeași vârstă. Nu ne mai căsătorim toți la 20 ani. Nu mai facem toți copii până la 30, fie că nu vrem, nu putem sau nu avem cu cine. Și atunci totul se sparge și se destramă, familiile se schimbă, se mută, se îndepărtează. Unii au copii, alții merg prin cluburi. Unii construiesc case, alții merg doar în vacanțe. Și uite așa nu ne mai recunoaștem și ne depărtăm și orice posibilitate de construire a unui village cu care să raise a baby dispare…

Mulțumesc satului meu

Chiar dacă satul meu de suflet este în Bihor, simt totuși că nu sunt singură aici. Prin urmare:

Îi mulţumesc soţului meu – consultantul meu în alăptare și în „de ce face copilul sunetul ăla?” – că până la urmă a înţeles că nu vreau să „vin repede” înapoi când merg să fac baie și că am nevoie să mă aerisesc zilnic ca să nu fiu și mai nebună decât sunt deja. Că, deși pe moment păream nebună, a înţeles până la urmă că a avea un copil înseamnă pentru mine ca mamă ceva total diferit decât ce înseamnă pentru el ca tată și că acest lucru vine la pachet cu multe emoţii, nu întotdeauna pozitive, care s-au revărsat de cele mai multe ori asupra lui. Că s-a obișnuit cu hormonii mei care au trecut prin sarcină, naștere și își fac acum de cap în alăptare. 🙂

Le mulțumesc părinților mei care nu mă mai bagă în seamă de când am copil, pentru că sunt prea ocupați să se joace cu el. Le mulțumesc că îmi dau timp pentru mine, să scriu pe blog, să stau pe net și mai ales să fac curățenie și fac asta din dragoste pentru nepotul lor, nu că mă rog eu de ei.

Le mulțumesc socrilor mei și Ioanei că folosesc propoziții de tipul: „Stau eu cu copilul, stai și mănâncă!” și alte lucruri minunate care mă ung pe suflet, mai ales când e supa caldă și nu am mâncat mâncare caldă sau stând pe scaun, fără copil în brațe, de vreo săptămână.

Le mulţumesc Alinei și Lucianei că au făcut copii înaintea mea și am avut pe cine să bombardez cu o sută de mii de întrebări în primele zile, chiar dacă sarcinile, nașterile și tot ce a urmat după au fost diferite.

Îi mulțumesc Nicoletei că a venit cu copilul ei în burtică să stea cu al meu să spăl geamurile nespălate de un an de zile 🙂 Simt nevoia zilnic să-i întorc favorul, dar cum suntem amândouă cam ocupate (ha ha), mă rezum momentan la sfaturi mai mult sau mai puțin solicitate și extrem de multe pălăvrăgeli de corason, care să ne facă pe amândouă să ne smiorcăim ca două mame hormonale ce suntem.

Mulţumesc!

31 likes
Prev post: Mamă de oboseală sau oboseală de mamăNext post: Dormi când doarme copilul – Ha!Ha!

Related posts

Comments

  • […] recunosc că frustrarea mea era maximă atunci, amplificată și de hormoni, așa cum am mai scris aici. Zilele în care oftam că trebuie să […] Read More[…] recunosc că frustrarea mea era maximă atunci, amplificată și de hormoni, așa cum am mai scris aici. Zilele în care oftam că trebuie să fug la el să-l alăptez în cealaltă cameră au fost […] Read Less

  • Afară cu copilul ăsta! - Roxy

    februarie 13, 2020 at 6:15 am
    Reply

    […] destule zile cât să nu-mi aduc aminte exact cât timp a trecut de când nu am ieșit afară, dar să-mi vină să plâng 100%, […] Read More[…] destule zile cât să nu-mi aduc aminte exact cât timp a trecut de când nu am ieșit afară, dar să-mi vină să plâng 100%, am început să ies zilnic cu Alexandru în landou. Era bine îmbrăcat dacă era frig, acoperit […] Read Less

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre mine

Hello! Numele meu este Roxana Costea... obviously :) Sunt soție și mamă, pasionată de marketing, muzică, literatură și, obviously again, de scris. Bine ai venit! Read More

Categorii
Facebook