Cum ne vom crește copiii mai puţin obsedaţi de telefoane?

Oare ne întrebăm asta mulţi? Noi, părinţii de acum, la început de drum, privind la generaţiile deja obsedate (inclusiv a noastră). Oare vom reuși să le oferim și altă distracţie când telefonul mobil e așa o distracţie și pentru noi?

Tocmai asta e problema – că noi, exemplul lor cel mai important, suntem la rândul nostru atât de obsedaţi…

Într-unul din parcurile din oraș, zilele trecute, un grup de băieţi de generală chiuleau (vârstă la care eu nu îndrăzneam să chiulesc, cred că nici nu știam ce e aia)… Își petreceau timpul de chiul pe o bancă, aliniaţi unul lângă altul, cu telefoanele în mână. Să zic mersi că stăteau la aer în parc și nu în vreun bar… Urmează sigur și etapa aia.

„Mi-a scris maică-mea. Cică unde ești? UNDE SĂ FIU?”

Și râdeau toţi… S-au ridicat toţi de pe bancă, tot cu nasul în telefoane și au plecat cu nasul în telefoane. Aș fi curioasă dacă rata împiedicărilor a crescut de când nu ne mai uităm în jos la picioare, ci la telefoane.

Să revenim. Oare unde să fii?

Oare dacă ar păţi vreunul ceva când, teoretic, era la școală, oare unde ar fi? Oare cum l-ar găsi mama care sigur nu întreabă unde e că așa e ea nebună și pisăloagă, ci că lumea în care trăim e nebună și periculoasă…

Am plecat de la un subiect și am ajuns la altele… Toate atât de importante acum, atât de discutate… Și totuși nerezolvate.

Copiii noștri vor crește în altă lume decât cea în care am crescut noi. Vor chiuli, că și noi am chiulit. Vor sta cu telefonul în nas, că și noi stăm. Înţelegeţi unde bat?

Le suntem exemple de mici. Să ne asigurăm că le suntem exemple bune.

Să lăsăm telefonul din mână și să le citim o carte, să înţeleagă faptul că cunoașterea vine și de altundeva – de la școală și de acasă. Să înţeleagă și că telefonul mobil e un instrument de cunoaștere, dar și de siguranţă. E plin de documentare și de scrieri de specialitate, dar și de aplicaţii inteligente, care ne spun unde sunt copiii noștri atunci când ei nu vor să ne spună sau, mai rău, când nu pot să ne spună. Și mai ales să înţeleagă importanţa de a sta și de a privi pe cineva, de a forma relaţii faţă în faţă, pe lângă cele prin ecrane. Iar prima și cea mai importantă relaţie să fie cea cu părinţii lor, care îi privesc în faţă și nu prin telefon, pentru ca atunci când ceva nu e cum trebuie, să știe că părinţii nu sunt cei DE care să fugă, ci SPRE care să fugă.

0 likes
Prev post: Chiar aţi venit cu săculeţul de acasă?Next post: Dragă mamă

Related posts

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre mine

Hello! Numele meu este Roxana Costea... obviously :) Sunt soție și mamă, pasionată de marketing, muzică, literatură și, obviously again, de scris. Bine ai venit! Read More

Categorii
Facebook