Ce m-a învățat bunicul

Am uitat de când nu am mai scris, dar n-am uitat cum se scrie (cred, așa că excuse the typos). Ieri a fost o zi așa… ca toate celelalte, cu mențiunea că mi-am amintit de un articol, scris acum 4 ani, când se făcea doar 1 an de când bunicul nu mai e. Ieri au fost 5 ani și pentru că am recitit acele câteva rânduri și am mai povestit cu unii și alții despre bunicul meu, mi-am dat seama cât de multe mai știu de la el.

El m-a învățat să merg cu bicicleta… Nu știu cine te-a învățat pe tine sau cine mai învață copiii din ziua de azi (pe care îi pui cu roți ajutătoare până se prind de treabă), dar după mine a fugit un om. A fugit, ținând de șa și de ghidon, pe ulițele satului, în timp ce eu pedalam în picioare pe o bicicletă mult mai mare decât mine (era bicicleta lui). A fugit după mine și mi-a dat drumul ușor, ușor și îmi era frică și țipam după el. Mi-a fost sprijin mai mult decât ar fi crezut.

El m-a învățat să iubesc natura și munca… Le-am uitat o vreme, dar am găsit un soț minunat lângă care să le retrăiesc. Chiar dacă adunatul prunelor părea o corvoadă în copilărie, astăzi nu aș mai face altceva în timpul verii. Și de fiecare dată mă gândesc la el și la cum ne trezea vocea lui matinală, chemându-ne la „acțiune în grădină”. Și orice puteam face și eu pe lângă el mi se părea interesant. De dimineață la prune, după-amiază pe căpițe, seara la mulsul vacilor – trei activități pe cât de banale, pe atât de importante în copilăria mea.

El m-a învățat să cânt cântece pe care nu le găsești pe internet… Le-am căutat. Nu sunt niciunde… dar eu le mai știu. Și de fiecare dată când mă gândesc la el, îmi vine în minte: Cu racheta vreau să fac mia de mile, să călătoresc prin cosmos două zile… și așa mai departe. Și mă întreb: când o fi găsit el timp atât să stea cu mine să cântăm? Era primul care se trezea și ultimul la culcare și lucra cât era ziua de lungă, pentru că avea și pământuri și animale… și cu toate astea avea timp să cânte cu mine.

Bunicii sunt minunați. Să-i iubiți. Să le spuneți asta. Să stați lângă ei cât puteți, pentru că și cele mai banale lucruri pe care vi le spun sunt învățături bune, simple, din bătrâni, când viața nu era așa ușoară, dar era plină de povețe.

El oare știe că m-a învățat să trăiesc? Vreau să cred că știe. Că nu am mai fost la fel, după ce el nu a mai fost. Că mi-am dat seama cât e de important să am grijă de mine, cum o secundă poate fura o viață, cum oamenii de lângă tine sunt cea mai de preț comoară, cum bătrânii sunt cei spre care să te îndrepți și în fața cărora să te apleci cu respect să le dai un „sărut mâna” și să le asculți cântecele, amintirile, sfaturile.

4 likes
Prev post: Accelerated time lapseNext post: Cum îmi petreceam vacanțele de vară

Related posts

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre mine

Hello! Numele meu este Roxana Costea... obviously :) Sunt soție și mamă, pasionată de marketing, muzică, literatură și, obviously again, de scris. Bine ai venit! Read More

Categorii
Facebook